În cadrul cercetării de teren desfășurate în satul Runcurel, am acordat o atenție specială bisericii și cimitirului local, considerate de noi spații esențiale pentru lectura memoriei colective și a dinamicii sociale a comunității. Acestea oferă dovezi relevante privind structura satului, relațiile de rudenie, ierarhiile sociale și persistența unor practici simbolice fundamentale.
Analiza monumentelor funerare, în special a crucilor și a elementelor iconografice asociate, ne-a permis să identificăm etapele de evoluție ale comunității, inclusiv prin referințele explicite la participarea localnicilor la cele două războaie mondiale. Starea de întreținere a mormintelor indică nu doar continuitatea relațiilor de rudenie până în prezent, ci și persistența unui cult al morților deosebit de activ, în ciuda procesului accentuat de depopulare a satului.
Din perspectivă socială, observația directă ne-a ajutat să conturăm familiile cu rol central în viața satului, atât din punct de vedere numeric, cât și economic. Am utilizat metoda gustiană a observației directe, corelată cu teoria cadrelor sociologice formulate de Dimitrie Gusti, care și-a dovedit încă o dată viabilitatea în cercetarea satului românesc. Analiza noastră a integrat elemente de ordin social, istoric, economic și etnografic, oferind o lectură complexă și nuanțată a realității locale.
Baza fotografică realizată în urma documentării monumentelor funerare a devenit un instrument esențial în formularea unor concluzii privind capacitatea economică a comunității. Prin analiza portului popular reprezentat pe cruci, a calității materialelor și a nivelului de elaborare al detaliilor vestimentare, am putut identifica atât statutul social al defuncților, cât și existența unui nucleu tradiționalist al satului. Totodată, am constatat pătrunderea unor elemente de influență urbană, semn al racordării comunității la o lume aflată în plină transformare. Portul tradițional și cel de inspirație urbană coexistă, fără a fi antagonice, completându-se reciproc. Tinerii rămași în gospodăria părintească apar ca principali continuatori ai tradițiilor, în timp ce cei plecați la oraș revin simbolic prin elemente de modernitate integrate firesc în viața satului.
În cadrul cadrelor etnografic și social, am identificat păstrarea vie a unui obicei străvechi: colindatul (pițărăii). Dimensiunea materială a acestui element de patrimoniu imaterial este extrem de vizibilă în cimitirul din Runcurel, prin colindele înfipte în pământ sau așezate lângă cruci. Ritualul colindatului morților ocupă un loc central în economia simbolică a comunității, marcând o relație vie și continuă între cei plecați și cei rămași.
Din punct de vedere etnografic, ne-au interesat în mod special detaliile legate de realizarea colindelor: confecționate din lemn de alun, decorate cu două spirale afrontate, acoperite cu coajă de tei care, după afumare, este îndepărtată, lăsând să se distingă, ca negativ optic, motivul rombului. Am interpretat aceste colinde ca adevărate toteme, o prelungire simbolică a stâlpului funerar, la rândul său întruchipare a defunctului. Ele exprimă, într-o formă subtilă și profundă, ideea unei vieți continue dincolo de moarte. Totemul devine astfel o punte de comunicare într-un moment spiritual precis: Nașterea Mântuitorului.
Din perspectivă socială, amploarea fenomenului colindatului ne-a permis să evaluăm atât intensitatea practicii rituale, cât și numărul de moștenitori (nepoți) ai celor trecuți „în cealaltă lume”, oferind indicii valoroase despre structura familială și continuitatea comunității.
Complexitatea datelor obținute a impus o analiză succesivă și reveniri repetate asupra materialului de cercetare. Relevanța acestora este majoră, întrucât ele completează și întregesc „tabloul” unei comunități aproape destrămate. În acest context, analiza cimitirului și a elementelor sale vizuale nu a fost un demers secundar, ci o componentă esențială a cercetării de teren, indispensabilă în completarea interviurilor realizate la fața locului și în înțelegerea profundă a memoriei sociale locale. În timpul documentării, a apărut constant în discuții și posibilitatea strămutării cimitirului, odată cu strămutarea satului, ca urmare a exploatărilor miniere. Pentru familiile din Runcurel și pentru comunitate, această perspectivă este extrem de greu de acceptat și aproape imposibil de imaginat: nu este vorba doar despre mutarea unor morminte, ci despre ruperea unei continuități simbolice, afective și identitare care leagă generațiile între ele și pe oameni de locul lor.
