Un tablou social actual al Olteniei, în special al Olteniei de sub munte, nu poate fi creionat fără contribuția deosebită a Gorjului, iar, în cadrul acestuia, nu putem avea o imagine clară, oricâte sate am străbate din subcarpaticii Olteniei ori zonele de câmpie și deal, fără a pătrunde, pe poteci de munte, către comunități de ciobani coborâte din veșnicia codrilor seculari și a obiceiurilor păstrate din vremuri demult apuse… Sunt recunoscute comunitățile de ciobani din nordul Gorjului pentru conservatorismul proverbial, dar, mai ales, pentru calitatea aparte pe care o imprimă vieții. Influența cadrului natural de-a lungul vremii este, în acest caz, decisivă. În timp, elemente de port popular au pătruns în ambele sensuri, rezultând o compoziție armonioasă, de trecere, între portul tradițional gorjenesc și portul sobru și elegant al comunităților de ciobani.

Această zonă, cuprinsă între Munții Șureanu, Parâng și munții Lotrului, este patria momârlanilor – oameni ai muntelui, descendenți ai vechilor păstori din spațiul carpatic, păstrători de datini mai vechi decât hotarele administrative moderne. La ei, legătura cu muntele nu este numai geografică, ci ființială: ei duc cu sine memoria transhumanței, a „drumului oilor” ce lega Sibiul de Gorj, Ardealul de Oltenia, și care se păstrează până azi în limbaj, gesturi și comportamente rituale. Nu întâmplător, la momârlani „a sta pe loc” nu este un reper al stabilității, ci o suspendare a timpului. Lumea lor se măsoară altfel: după înflorirea fânului, după plecarea oilor la munte, după întoarcerea baciului, după nedeie. Acolo, timpul nu fuge, ci curge.

Demersul nostru, conform principiului nonintervenției, a fost unul de fin observator al realităților cotidiene din lumea specială a acestor oameni absolut remarcabili. Prilejul a fost unul important, cu caracter sărbătoresc, moment prielnic pentru înțelegerea cât mai serioasă a realităților, din perspectiva unei comunități deschise conform unei tradiții de sute de ani.

Nedeia de la Poiana Muierii, căci despre aceasta este vorba, este singura rămasă vie în munții Șureanu, după sute de ani, așa cum a rămas în memoria localnicilor. Nedeia este, în esență, o sărbătoare pastorală străveche, mult anterioară calendarului creștin, transformată astăzi într-un moment de înnoire comunitară: întâlnirea anuală a ciobanilor, a rudelor și a vecinilor din trei județe (Gorj, Hunedoara și Sibiu).

De fapt, cea mai importantă nu este coordonata administrativă – lucru pe care îl înțelegi bine abia la fața locului –, ci drumurile acestor oameni, păstrate cu sfințenie din negura timpului. Drumul oilor, drumul mocanilor, drumul sării și drumul „peste munte” sunt linii de forță ale istoriei lor, iar nedeia este punctul lor de întâlnire rituală.

La Poiana Muierii se ajunge, de la Gorj, urmând drumul spre Sibiu, fie pe fostul „drum al regelui” urcând Parângul de la Novaci și coborând către Obârșia Lotrului, fie urmând defileul Jiului și apoi pe lângă Jieț până la același punct. De la Obârșia Lotrului spre Sibiu, după câțiva kilometri, aproape brusc se face un drumeag de munte la stânga, destul de greu accesibil, care, cu răbdare, te duce în vreo jumătate de oră la minunea mult așteptată: Poiana Muierii.

Acolo, scutiți de efectele tehnologiei, ne întâlnim unii cu alții și ne cunoaștem din priviri și după bucuria chipurilor. „Lume luminată!”, cum s-ar zice, adică mulți și bineveniți, de prin toate părțile. De la Novaci, Poiana Mărului, Petrila sau Jieț și de prin alte locuri, oamenii au venit cu mic cu mare, la ceas de sărbătoare, să târguiască pentru diferite nevoi, să-și mai spună câte-o vorbă, vreo noutate ori amintire, să se bucure de muzica și jocul ansamblurilor folclorice cu care cele mai înstărite comune se mândresc și, după slujba religioasă, să ia masa frățește, cu o liniște sufletească ce rar poți întâlni în viață.

Pe platoul din fața schitului de lemn, ce începe a se ridica pios și semeț în același timp, locul este bine chivernisit. Cele câteva sute de mașini sunt aliniate responsabil. Cele care nu au putut urca aglomerează drumul încet la vale. Apoi, dintr-un colț, începe o linie de negustori. Se vând de toate: de la produse ale stânei și bunătăți ale vegetației montane, până la costume populare și accesorii (geamuri, pălării și bâte ciobănești frumos crestate). Meșterii populari sunt la mare preț. Tarabele lor sunt la fel de aglomerate ca acelea care iau ochii copiilor și doamnelor cu suc de zmeură de la munte.

Ceva mai sus, în stânga meșteșugarilor, s-a amenajat locul pentru bucătăreli. Șapte-opt cazane mari și oameni zdraveni să le învârtă mocnesc la foc cu tocanul mult așteptat și, bineînțeles, cu nelipsitul balmoș!

În spate, strunga de oi, într-o laterală o scenă joasă pentru ansamblurile folclorice, iar în fața mea baciul cu bunul prieten Dumitru Gălățan Jieț, omul cel mai cinstit de momârlani, care le-a scris povestea lor cât istoria munților Carpați. În fine, cu toții privim admirativ cum flutură pe o prăjină lungă sfântul nostru steag tricolor. Mese lungi întinse pentru toată lumea întâmpină oamenii și îi invită să se așeze la o vorbă moale.

Curgeau amintiri din toate părțile, cu sinceritatea omului care, în inima muntelui, se simte deplin stăpân pe el, la el acasă. Venind din altă parte, poate cineva ar crede că oamenii ăștia sunt și ei veniți de undeva. Așa pare, dar e doar o aparență! Ei sunt oamenii locului. Doar că instrumentele de măsură a locului și timpului sunt altele: ulițele satului sunt poienile muntelui, pârleazul – cărările neștiute, gardurile – pădurile, iar timpul – veșnicia.

Am crezut cândva că pot înțelege istoria noastră chiar dacă nu ajunsesem încă la mormântul lui Ștefan… Așa credeam atunci… la fel cum credeam că știu Miorița până a ajunge la Poiana Muierii și la inima momârlanilor…

Alte nedei dispărute

Privind Nedeia de la Poiana Muierii în toată forța ei încă vie, nu te poți opri din a te gândi la câte astfel de întâlniri pastorale au pierit în tăcere în ultimele decenii. Dacă aici, pe platoul din munții Șureanu, comunitatea încă mai găsește puterea de a se aduna, de a urca muntele și de a cinsti rânduiala veche, în alte părți ale Gorjului și ale munților vecini firele acestei tradiții s-au subțiat, s-au rupt și s-au pierdut treptat, precum drumurile odinioară umblate, astăzi înghițite de pădure.

Nedeia, ca formă de întâlnire pastorală, a fost odinioară o instituție socială — poate cea mai importantă — în lumea ciobănească. Locurile de nedeie erau alese cu grijă: poieni largi, vaduri de trecere, răspântii între potecile de transhumanță. Acolo se făceau schimburi, se aranjau căsătorii, se cumpăra și se vindea, acolo se rostogoleau vești și povești, acolo se aprobau sau se contestau tacit alianțele dintre familii. Cu alte cuvinte, nedeia era forul de judecată al muntelui, templul lui.

În Gorjul de odinioară existau mai multe astfel de nedei, toate legate, în felul lor, de viața pastorală. Nedeia de la Preajba, nedeia de pe Valea Sadului, nedeile de pe Rânca veche, precum și cea din Poiana Ruscă erau cunoscute pentru farmecul lor aparte, pentru vioiciunea oamenilor și pentru portul impecabil purtat la ceas de sărbătoare. Unele erau nedei de vară, altele de toamnă, în apropierea „coborâtului oilor”, altele marcau începutul sezonului de urcare la stâne.

Astăzi, aceste locuri au rămas doar în memoria câtorva bătrâni sau în notițele interbelice ale învățătorilor de munte. În teren, au rămas doar toponimele – „La Nedeie”, „Dealul cu Nedei”, „Poiana Mare” – și poate un mesteacăn crescut peste ceea ce odinioară era centrul lumii pastorale.

Dispariția lor are cauze multiple: depopularea munților, schimbarea modului de viață, migrația masivă, restrângerea numărului de oi și, nu în ultimul rând, pierderea unor drumuri pastorale care au fost „șterse” odată cu modernizarea agresivă. Când drumul nu mai există, nedeia nu mai are pe unde să fie.

În comparație, Poiana Muierii rămâne un reper privilegiat. Nu pentru că ar fi cea mai spectaculoasă, ci pentru că este ultima păstrătoare a unui ciclu cultural multi-generațional, un loc în care momârlanii și gorjenii, ardelenii și oltenii încă se recunosc fără cuvinte, doar după felul cum își așază pălăria, după cum își țin bâta, după cum ridică ochii spre munte.

Alte nedei, deși dispărute, continuă să existe sub forma unei umbre lungi, care se pierde în istorie, dar pe care Poiana Muierii o face încă vizibilă, an de an, cât timp oamenii muntelui mai urcă acolo — nu pentru a sărbători trecutul, ci pentru a-i purta mai departe semnificația.