La 09:00 fără un pic plecam de la hotel cu graba aceea care nu se vede, dar se simte în piept. Pe digul Jiului, printre pescari, mă grăbeam să ajung la culă. Gândul că n-oi ajunge la timp, că mesele n-or fi încă scoase, că trebuie să iau apă rece pe drum și să fac cafea mă făcea să merg iute. Soarele dogorea deja, iar Parcul Central din Târgu Jiu părea liniștit, aproape adormit, înainte să vină oamenii. Așa au curs zilele mele, vreme de două săptămâni: dimineață plecare, seara întoarcere. Între ele, ateliere, oameni, poze și oboseală. La finalul zilei mâinile îmi miroseau a lemn, a tempera uscată sau a cafea.

Între 10:00 și 18:00, parcul se schimba la față. Scoteam mesele de lucru, scaunele, gherghefurile, nuielile, borcanele cu pensule, pungile cu pânză și ață de cusut. Din loc de plimbare, de tihnă, parcul devenea loc de lucru: patru ateliere, câte opt ore pe zi, opt meșteri populari ai Școlii Populare de Artă și cursanți de toate vârstele – copii de șapte ani, oameni în toată firea, bătrâni care mai țineau minte cum se făceau lucrurile „pe vremea părinților și a bunicilor lor”. Multă răbdare și sfială.

Am învățat alături de cursanți că alunul și salcia nu se lasă îndoite dacă nu le stropești cu apă, dacă nu le domolești un pic, așa cum ne-au arătat meșterul Roșu și meșterul Cârjă. De la Claudia Drăghescu am aflat cum se pun ițele pe gherghef – numărăm patru pe un centimetru – pe războiul vertical: un lucru migălos, care te obligă să-ți potolești respirația și să fii pe deplin acolo, prezent. Am cusut din doi în doi și din trei în trei pași, am priceput ce înseamnă să coși cu firul în două și cât de anevoie se face totul dacă ești stângaci. Elena Mihuț și Daniel Ciuncanu, profesorii atelierului de cusut, n-au ocolit adevărul – și bine au făcut.

Am stat și am privit cât de repede tempera se usucă pe ceramică și cum niște coji de ouă, lucruri pe care de obicei le arunci, pot deveni parte dintr-un tablou. Alina Coconu ne-a arătat, fără vorbe multe, cât de fragil și cât de puternic poate fi același material. Am aflat și că un cui e unealtă de țesut și am învățat un cuvânt nou, spus cu haz și cu rost: cocleți. Maria Dinoiu, meșter din Polovragi, l-a rostit ca pe ceva firesc, iar noi l-am luat cu noi, râzând.

La 35 de grade, ne-am bucurat cu toții de smochinele și siropul de zmeură adus de Claudia, de ciocolata Poiana (de care și uitasem) de la domnul Roșu, de bomboanele cu cafea de la doamna Dinoiu și de covrigii calzi de la profa de franceză. Pauze scurte, cu umbră și vorbă puțină. M-am bucurat s-o revăd pe Filomela Tiștere, s-o cunosc pe Aura Ecobici, pe Gabriela Stoian. Nu în ultimul rând, am primit cu recunoștință prietenia necondiționată a cursanților. Printre ei, Rie Maki, profesor dr. arhitect la Universitatea din Hiroshima (în trecere prin orașul lui Brâncuși).

Dimineața îi așteptam cu cafea și apă rece. Seara îi vedeam ușor obosiți, transpirați, dar încă atenți la ce aveau de făcut. Între 10:00 și 18:00 nu era grabă, ci luare-aminte. O seriozitate de care aveau nevoie, asta am simțit. Gesturi vechi, mâini tinere, o temere de ambele părți: meșterii să explice cât mai amânunțit, iar cursanții să aplice întocmai ceea ce primesc. Predarea de ștafetă e un lucru serios pentru toți. Inclusiv pentru mine J

La întoarcerea la hotel, seara, aveam sentimentul acela rar că timpul a fost bine drămuit. Folosit cu onestitate. Nu risipit și nu bifat. Că am făcut un lucru bun, cu sentimentul că ceva s-a rânduit în firescul lucrurilor. Și că a doua zi, la 09:00, o vom lua iar de la capăt. Cu aceeași emoție că voi întârzia, dar și cu o bucurie domoală.

Pentru mine, aceste două săptămâni au fost dovada că patrimoniul viu se predă în tihnă, din aproape în aproape, și numai prin legătura vie dintre oameni.

Poate că, pentru prima dată, copiii au simțit că lucrurile bune cer timp, că graba strică treaba.