Pe 18 august am ajuns la Muzeul Etnografic din Curtișoara, într-una dintre acele zile în care cercetarea capătă, fără să-ți propui, o dimensiune profund personală. Albinel Firescu ne-a deschis, cu răbdare și rigoare, colecția de ii a muzeului, peste 250 de piese provenite din Gorj, Olt și Mehedinți. O arhivă impresionantă nu doar prin număr, ci mai ales prin densitatea de sensuri pe care o poartă.

Privind rând pe rând aceste ii, am încercat să descifrăm ceea ce femeile au pus, conștient sau intuitiv, pe pânză. Simbolistica este extrem de variată, iar mesajele par adesea adresate nu comunității imediate, ci unui „dincolo” mai larg, universului, timpului, ordinii nevăzute a lucrurilor. Pe aceeași pânză se întâlnesc gândul și gestul practic, nevoia de protecție și dorința de afirmare.

Sunt ii care vorbesc despre femei cu o puternică aplecare spre spiritualitate, despre o relație atentă cu lumea nevăzută. Altele trădează preocupări legate de reproducere și continuitate, prin simboluri ale fertilității, ale rodului și ale ciclurilor vieții. Sunt cămăși care par introspective, austere, dar și ii exuberante, solare, bogate în culoare, care vorbesc despre deschidere, bucurie și o anume siguranță de sine. Puterea simbolului este prezentă și pe spatele unor ii, rolul lor fiind unul de protecție.

Statutul social își găsește și el locul în această „scriere”: în abundența cusăturilor, în bogăția cromatică, în lărgimea mânecii, în folosirea mărgelelor sau a firelor mai prețioase. Nimic nu pare întâmplător. Fiecare element spune ceva despre femeia care a cusut, despre poziția ei în comunitate, despre resursele la care avea acces și despre felul în care se raporta la sine și la ceilalți, la univers.

Cu atât mai surprinzător este faptul că acest jurnal al femeilor – cusut, nu scris – rămâne încă insuficient studiat și descifrat. Dacă am privi mai atent aceste piese nu doar ca obiecte de patrimoniu, ci ca documente de viață, am putea înțelege mult mai nuanțat structura comunităților, relațiile sociale, mentalitățile și universul interior al femeilor din diferite zone și epoci.

Toate aceste observații ne-au dus, inevitabil, și spre prezent. Ne-am dat seama că maniera noastră de purtare, a cumpărătoarelor de ii din secolul XXI, ar trebui să fie una mult mai prudentă, mai atentă la ceea ce alegem și de unde alegem. O ie veche nu este un simplu obiect vestimentar sau un accesoriu estetic, ci un fragment de viață, de istorie personală și comunitară. A o scoate din context, a o purta fără să-i cunoști povestea sau a o trata ca pe o piesă de modă riscă să rupă tocmai legătura pe care pretindem că vrem să o recuperăm. Poate că responsabilitatea noastră începe chiar din momentul alegerii: să distingem între reproducere și original, între patrimoniu și consum, între dorința de a purta și datoria de a proteja.