În cadrul proiectului „Lemnul, pânza și povestea” au fost alese, pentru deplasarea în teren, „eșantioane culturale”.

Astfel, au fost urmărite mai multe considerente de ordin tematic:
• reprezentativitatea (tipologia structurii sociale nealterate, neaoșe),
• gradul de implicare socială (relațiile socio-culturale și economice multiple ale comunităților implicate),
• gradul de rezistență culturală (persistența tradițiilor și obiceiurilor în contextul dificil economic și social).

Scopul cercetării nu a fost doar acela de a scoate la lumină valorile din „lada de zestre” ale comunităților gorjene și nici doar acela de releva intensitatea afectării comunităților rurale din punct de vedere demografic, social și economic din ultima perioadă. Cercetarea, după un model riguros monografic, a dorit să surprindă un segment de timp de aproximativ 150 de ani, perioadă în care societatea românească a trecut prin transformări profunde, cu efecte atât imediate, cât și de lungă durată. În consecință, demersul a urmărit o prezentare coerentă și continuă a acestor mutații, pornind de la date de arhivă, istorie orală și observație directă.

Primele mențiuni documentare despre Runcurel apar în secolul al XVIII-lea, în registre fiscale și descrieri de hotar păstrate la Arhivele Statului din Târgu Jiu, satul fiind menționat ca o comunitate agrară stabilă, cu gospodării înșirate de-a lungul văilor și cu un ritm demografic care, vreme de un secol și jumătate, s-a menținut în parametri constanți. Documentele de secol XIX evidențiază existența unei școli primare sezoniere, reorganizată periodic în funcție de numărul copiilor, și a două cătune mai mici, astăzi complet dispărute. Toate acestea conturează un tablou rural dens, cu o viață comunitară activă.

Așadar, deplasarea în localitatea Runcurel, în secvențe repetate, a urmărit surprinderea comunității în diferite ipostaze: de la elemente cu caracter sărbătoresc și până la momente identitar-persistente (evocări nostalgice ale unei comunități aproape ideale în viziunea povestitorilor) sau de tip lucrativ agrar, specifice oricărei comunități rurale, cu diferențele de rigoare în funcție de geografia zonei. Cazul special al comunității, afectată de trei cariere miniere din imediata vecinătate, a determinat o atenție sporită în alegerea interlocutorilor, astfel încât gradul de obiectivitate al relatărilor să permită coagularea unei istorii orale care, împreună cu datele certe obținute prin alte metode de cercetare, să contureze un tablou elocvent și serios al societății analizate.

Pentru cea mai bună înțelegere a comunității am ales, înainte de toate, locurile cu cea mai bogată semnificație culturală din lumea rurală: cimitirul și biserica satului. Analiza detaliată a mărturiilor cu caracter epigrafic, fotografic și a interviurilor ne-a permis să identificăm trei perioade distincte în evoluția comunității: o fază de stabilitate rurală (aprox. 1850–1950), o fază de migrație circulară intensă în perioada industrializării (1950–1990) și faza post-industrială de disoluție comunitară (1990–prezent). Registrele parohiale și inscripțiile funerare confirmă această evoluție, prin ritmul botezurilor, al înmormântărilor și prin supraviețuirea anumitor familii pe parcursul a trei-patru generații.

Un element important identificat prin analiza materialului fotografic (peste 500 de imagini provenite din arhive personale) este continuitatea portului popular. Pentru aproximativ 50% dintre familii există dovezi clare ale păstrării unor elemente de port de excepție, iar în celelalte cazuri se observă treptat efectele modernizării, ale migrației și ale schimbărilor economice. Cazurile „speciale” ale comunității sunt tratate cu respectul cuvenit: eroii celor două războaie mondiale, copiii și tinerii dispăruți prematur, preoții satului. Monumentele lor se află în imediata apropiere a bisericii și beneficiază de îngrijire constantă — un indicator semnificativ al solidarității comunitare.

De departe cel mai important lucru sesizat este reprezentat de prezența masivă, deosebit de numeroasă a „pițărăilor”: colinde cu caracter memorial (cultul morților evocat în ajunul Crăciunului), obicei „viu”, practicat constant până în prezent. În arhivele orale, acest obicei apare recurent ca simbol al continuității. Colindatul morților, ca act ritualic, menține o punte între generații și funcționează atât ca formă de comunicare spirituală, cât și ca indicator al vitalității comunității, în numărul tinerilor care se întorc „acasă” pentru a participa.

Interviurile au relevat, de asemenea, gradul de rezistență la presiunea social–economică actuală: dorința de persistență, de rămânere în pofida amenințărilor extinderii carierei miniere. Punctele de vedere sunt diferite: pentru foștii mineri, industrializarea a reprezentat o formă de progres, o șansă la stabilitate financiară; pentru agricultori, mineritul este asociat cu pierderi culturale, geografice și afective. Ambele perspective, puse în paralel, oferă o înțelegere nuanțată a tranzițiilor identitare prin care a trecut satul.

Mai multe zile de cercetare au fost dedicate cartării vecinătăților satului cu toate cele trei cariere miniere. Au fost inventariate școala satului, magazinul, fântânile astăzi secate, gospodării expropriate sau aflate în proceduri de expropriere. Hărțile de arhivă consultate (planuri cadastrale și schițe de hotar din prima jumătate a secolului XX) arată clar suprafețele cultivate odinioară și drumurile astăzi dispărute sub haldele de steril. Analiza bogatului material colectat dovedește o societate închegată economic și social, rezistentă tradițional, până în momentul în care interesele economice statale au primat asupra celor locale.

Viziunile celor intervievați sunt parțial diferite, parțial convergente, în funcție de subiectivitatea interlocutorului și de experiența profesională. Deși există asemănări în ceea ce privește nostalgia pentru o lume dispărută, intensitatea trăirilor este diferită. Pentru lucrătorii minieri, schimbarea este uneori privită ca inevitabilă; pentru agricultori, pierderea satului este un gol identitar.

Dacă din punctul de vedere al colecționării datelor pe suport informațional lucrurile permit reconstituiri prețioase ale trecutului unei comunități reprezentative a Gorjului, colectarea în teren a materialelor fizice, obiecte, fotografii, fragmente de arhivă familială,  permite o relatare vie a patrimoniului imaterial prin raportare directă la obiect.

Așadar, cercetarea localității Runcurel a avut un caracter patrimonial extins de salvare și reconstituire a imaginii trecutului prin perspectiva celor trei elemente evocate în titlul proiectului, lemnul: arhitectura, obiectul casnic și cel de cult; pânza: tradițiile marilor momente ale vieții, portul, zestre și meșteșug; povestea: narațiunea liberă, oralitatea, care completează și dă viață tuturor celorlalte informații culese.